Simturi atrofiate…

Nu mai simt. Nu mai pot sa simt. Azi am vrut sa plang. Pentru ca nu te mai iubesc. Dar nu mai pot nici sa plang. M-am chinuit un timp, am incercat sa vars macar un sfert de lacrima, dar nu am reusit.

Mi s-au atrofiat simturile. Nici macar nu mai simt durerea sau lipsa ei. Iubirea. Nimic. Am devenit o nesimtita cu acte in regula.

Nu te mai iubesc si nici macar nu mai pot sa plang pentru asta. De azi... nu mai simt. De cateva zile simteam cum amortesc, cum apune si ultima farama de pasiune. Nu imi mai pasa.

Cand mi-ai vorbit de sentimente, dupa tot ce s-a intamplat intre noi, jur ca imi venea nustiu ce. Cum as putea sa mai simt ceva pentru tine!? Cum poti sa confunzi dorinta cu iubire?! Cum poti sa crezi ca vreau un loc in viata ta?!

Imi pare rau. Daca ai crezut ca m-am intors in timp, la tine, ... imi pare rau! Nu m-am intors. Aveam nevoie de o pauza, de refulare, de senzatii... nu de sentimente.

Si judeca-ma... in final si tu ai avut rolul tau in schimbarea mea...

In culori!!!

,,Cum sa visez, cum sa iubesc

Cand tu mi-ai ranit inima.

Ieri am zburat printre nori

Te-am pictat in culori

Si ti-am dat dragostea.

Azi, mi-ai ranit inima

Oare cum as putea

Pe tine sa te pot ïerta."

AM zburat printre nori...te-am pictat in culori.Da,toate astea au fost ieri.Apropo,si ti-am dat si dragostea.In culori,de ceva zile sunt doar in culori...Ascult la nesfirsit piesa asta si nu pot sa ma satur,incep sa devin tot mai obsedata de ea.Doar la auzul a citorva note muzicale din aceasta piesa simt cum inima mea incepe sa joace a nebuna.Ieri,si toate acestea au avut loc ieri.Cred ca cuvintele imi sunt de prisos,iar piesa asta imi da raspuns la tot ce vreau eu sa stiu.Piesa sta ar da un raspuns tuturor despre ce simt eu chiar.Ma defineste in totalitate.Era seara tirziu deja,ca si acum cind colindam si eu pe un blog necunoscut pina am dat de piesa asta,si cred ca asta a fost motivul pentru care sa nu mai dorm pina dimineata si sa ma gindesc la ..Tine?in culori...Dau piesa la maxim si o ascult non-stop.Si putin imi pasa ca peste perete in cealalta camera doarme mama,sau poate sa ma auda tata.Putin imi pasa.Sunt eu,si atit.Si dragostea asta care se revarsa la nesfirsit din ochii mei si nu are cui sa-i fie daruita.Ah,si as mai avea atitea sa iti spun...Da' cui sa-i fiu confidenta??Daca nu doar inimii mele.Simt ca e unica care nu poate fi descoperita sau citita de cineva.

chimie intre noi...dragoste

Si cred ca n-am mai zburat niciodata atit de sus ca acum...cred ca n-am mai vazut lumina culorilor atit de stralucita si nu mi-au mai stralucit ochii pina acum...,,e chimie intre noi,poezie despre doi"...
...in my heart,in my soul are so farfallini :)...

Iubirea este rostul cel mai inalt al vietii.

Am putea trai fara iubire?

Ce este iubirea mai exact?

Are o definitie clara? Sau e particularizata de catre fiecare dintre noi?

Dragostea ne face sa intelegem orice suferinta din lume

Dragostea ne inalta catre culmi neatinse

Dragostea nu este egoista. Nu cere niciodata prea mult. Dragostea este echilibru.

Dragostea este arma cea mai potrivita intr-un razboi

Dragostea este divinitate

…

Ce este dragostea pentru tine?

I'm so sorry...my passion

Говорят, когда ты никак не можешь забыть человека, значит в душе он тебя еще держит.

tu esti...

În câte feluri poţi distruge o inimă şi apoi să te mai aştepţi să bată?
Timpul trece. Chiar şi atunci când pare imposibil. Chiar şi atunci când fiecare bătaie a ceasului doare la fel ca şi pulsul sângelui sub o vânătaie. Trece neregulat cu rătăciri ciudate şi pauze tărăgănate, dar trece. Chiar şi pentru mine.
Tu eşti... ei bine, nu chiar dragostea vieţii mele, pentru că mă aştept să te iubesc mai mult decât atât. Dragostea existenţei mele...

Adevaruri inevitabile

Într-un final tot vei fi dezamăgit de către cineva.Trebuie să înveţi cum să mergi mai departe şi să treci peste acea dezamăgire. Vrei nu vrei, persoanele din jurul tău niciodată nu se vor ridica la măsua aşteptărilor tale.
Măcar o dată în viaţă vei suferi din dragoste Asta este. Şi nu e greşit. Trebuie să gustăm fiecare sentiment şi să încercăm să învăţăm din el. Viaţa e dură şi iubirea este complicată. Dacă iubeşti, automat suferi. Suferi când persoana iubită te părăseşte, suferi când ţipă la tine, suferi când simţi că nu te iubeşte îndeajuns.
Odată şi odată tot va trebui să devii responsabil Cu trecerea timpului, trebuie să realizăm că viaţa nu mai ne ţine pe palme şi trebuie să ne asumăm fiecare acţiune şi consecinţele ei. Chiar dacă avem părinţi prea protectori sau un partener care ne protejează, tot trebuie ca noi înşine să trecem prin această etapă care ne conduce spre drumul de adult declarat.
Oamenii sunt schimbători ca vremea Într-o zi te iubesc ca în ziua următoare să te urască. Se poate întâmpla ca să fie alături de tine o perioadă şi când te-ai întors puţin cu spatele…să fie împotriva ta. Asta este. Trebuie să ne obişnuim. Până că nici vremea nu e atât de schimbătoare ca omul.
Rănile se vindecă, cicatricile rămân. Vei fi rănit. Mult. Vei primi lovituri din toate părţile. Uneori chiar de unde nu te aştepţi. Cu timpul, te vei vindeca. Va fi o vindecare durabilă şi dureroasă. Dar…nu te pot minţi. Toată viaţa vor rămâne acolo cicatricile. Toată viaţa îţi vor rămâne acele semne care-ţi vor aminti că ai trecut printr-un război al sentimentelor adevărat.
Ne este frică de necunoscut Fie că spunem asta, fie că o simţim, ne este frică până în măduva oaselor. Deşi spunem uneori că ne încântă necunoscutul, de fapt…noi tremurăm de frică. Ne temem de schimbările majore, ne temem de posibilele modificări ce vor veni.
Tânjim să fim iubiţi E în natura omenească. Am da orice pentru o fărâmă de iubire. Am da casă, maşină, bani…totul numai pentru a simţi acel sentiment înălţător. Alţii chiar omoară pentru a obţine iubirea. Cel puţin aşa cred ei.
Deşi suntem diferiţi, toţi vrem acelaşi lucru: fericirea. Blonzi, bruneţi, roşcaţi, înalţi, scunzi…toţi vor ceva. Să fie fericiţi. Toţi vor să înceteze toate lucrurile care îi fac să se simtă mizerabil şi să poată zâmbi din inimă.
În final, ai să mori. Oricât ne-am feri de acest lucru, unii cred că moartea nu îi vor vizita niciodată. Trebuie să fim oricând pregătiţi.

Желаю тебе счастья и на лице улыбку

Am invatat ca dragostea nu este la indemana oricui

Am invatat ca dragostea nu este la indemana oricui

Am invatat ca am dreptul la fericire dar si la suferinta

Am invatat sa fiu puternica si sa ma ridic de fiecare data mult mai increzatoare in propriile mele forte

Am invatat sa iert

Am invatat sa nu ma condamn pentru greseli , sa mi le asum de fiecare data

Am invatat sa am incredere in mine si sa nu ma incred prea mult in cei din jur

Am invatat sa uit

Am invatat sa imi vindec ranile

Am invatat sa fiu  mandra de realizarile mele de pana acum. Am muncit din greu pentru ele. Sunt mandra  de cum arat si de inteligenta mea. Dar cel mai mult sunt mandra de faptul ca sunt “eu insami” si pentru mine voi fi deosebita mereu,indiferent de ce as face.

Sunt mandra de mine nu pentru ceea ce am realizat usor si pentru faptul ca am ales munca in locul superficialitatii,pentru lupta indarjita,mai alea,cu mine insami si pentru ca am reusit sa ies la liman luandu-mi rasplata meritata.

NU. Nu sunt perfecta.  Sunt mai mult decat perfecta… Am vazut lucruri minunate,am visat. Poate nu am facut inconjurul lumii,n-am escaladat vreun munte si nici n-am scris vreun bestseller.Deocamdata…

Am invatat sa stimez orice fiinta vie care traieste in aceeasi lume cu mine.

Am invatat ca daca va trebui sa distrug ceva , o voi face doar in ultima instanta si in deplina cunostinta de cauza.

Am invatat ca va trebui sa port propriile mele lupte din care voi iesi invingatoare sau invinsa…

Am invatat sa imi traiesc viata mereu surprinsa si incantata de ce imi ofera lumea din jur.

Imi doresc un job care sa imi placa, talente pe care sa mi le perfectionez, o inima usoara, prieteni si iubire din belsug.

Imi doresc iubirea care sta la temelia tuturor lucrurilor

Imi doresc o poveste de dragoste … mare…

Am ajuns la o perioada in viata mea cind pot spune lucrurilor pe nume si cu precizie...Da.Si daca spun ca sunt fericita,inseamna ca sunt,dar nu si fericita.Daca spun ca nu pling inseamna ca nu pling pur si simplu din doua motive:ori nu mai am lacrimi sau nu mai am pentru ce sa pling.Nu m-am invatat niciodata a pierde,si asta e rau.Am pierdut poate cea mai importanta lectie din viata mea.Si acum,cind pierd ceva,sau mai ales ceea ce iubesc eu mai mult ca viata,sau face parte din mine am impresia ca intreg universul se invirteste de o mie de ori,apoi cade la mine in cap.Si bine ca inteleg macar faptul ca merit aceste lovituri.
Citeodata ma las cuprinsa de cite un dor.Si mie de multe ce imi este dor...Imi e dor de un parfum care ma scoate din minti cind e in prezenta mea.Si din minti ma scoate mai tare faptul ca trebuie sa-l adulmec cit de mai departe ca sa incep treptat a ma invata cu absenta lui.Si am inceput...Am ripostat cit am putut,nu imi mai era dor...si cind am simtit pe palme acelasi parfum,cind am privit aceeasi ochi,aceeasi sursa de viata si fericire am cedat.,,Parul lui aramiu, imprastiat si rascolit in toate partile, acoperindu-i putin fruntea, iar pielea alba ca laptele lucea in semiintuneric.Ramasese nemiscat pe intervalul de trecere ca si cum ar fi asteptat aplauze..."

Si,incep sa rezist din nou.Ar trebui sa ma invat cu absenta ,,ta", pentru ca prezenta mi-a luat o parte din viata.

Acum as avea nevoie iar de tine,in preajma mea,de un ceai fierbinte si caldura.Ooops,sigur nu  e ceea ce-mi doresc.Insa,pentru o alta varianta nu am pe nimeni alaturi.Dar trebuie sa incetez sa cred.Trebuie sa mai incep sa si uit.DAR CUM?

Imi pare rau ca lucrurile nu au iesit asa cum ti-ai imaginat,asa cum mi-am imaginat. Unele, s-au intamplat de un milion de ori mai bine. Altele, cum se putea mai rau. Imi pare rau ca nu ai intotdeauna curajul sa spui ca suferi. Ma bucur totusi enorm ca nu o faci. Mi-ar fi placut sa crezi in continuare in jumatati si in suflete pereche. In adormit in sunetul unei respiratii greoaie si in trezirea alaturi de doi ochi caprui. Mi-ar fi placut sa crezi ca ai nevoie doar de un suflet alaturi. De fapt, ai nevoie de mai mult. Ma gandesc cu groaza cat de cinica voi ajunge saptamana viitoare. Ma ingrozeste si mai tare gandul ca peste un an voi fi si mai rau. Apoi din ce in ce mai rau. Pana intr-o zi cand o sa ma trezesc obosita de cinism si sabotat relatii. Si am sa ma intreb... dar daca..!?

Timp de Rai si Iad

Ma simt pierduta … ca o frunza purtata de vant. Ca un fluture fara aripi…de fapt,ca un fluture cu aripile inghetate …incapabil sa zboare…

Lacrimile mele ma atentioneaza ca se scurge nisipul din clepsidra timpului. Firele de nisip se lovesc,cu brutalitate,unele de altele. Lacrimile mele imi spun ca acea dragoste unica,ideala,trebuie cautata in alta parte,in alte tinuturi. Iubirea trebuie intretinuta ca un foc sacru,iar noi,nu facem nimic pentru ca ea sa arda mai puternic, sa poata nimici durerea,suferinta in calea ei. Sa arda toata rautatea…

Unde sunt servetelele alea? Gata.Ciocolata calda. O sa ies la cumparaturi. Mai bine nu. O sa dau drumul la muzica. Amel Bent  ma afunda si mai mult in starea asta. O sa gatesc ceva nou. Pentru asta trebuie sa merg la cumparaturi. O sa citesc. Orice bucurie care mi-a adus-o literatura pana acum,se anuleaza in starea trista in care ma aflu.

Nici un scriitor nu ar putea crea o opera atat de complexa,cu atatea rasturnari de situatie si cu atatea calamitati cate s-au petrecut in viata mea,in ultimii ani.

Viata m-a purtat spre cele mai inalte culmi,am strigat din tot sufletul “Sunt fericita” pentru ca in secunda urmatoare,sa fiu ingenunchiata si aruncata in ghearele durerii.Impactul a fost nimicitor pentru sufletul meu.Dar,a fi cu adevarat puternic inseamna a o lua iar si iar de la capat.Cu incredere si speranta in ceva mai bun.

Nu nasterea in sine reprezinta venirea unui om pe lume,ci biruinta lui asupra necazurilor,rautatii si ignorantei celorlalti.

Intotdeauna mi-am ascuns lacrimile si am asezat un strat subtire de fond de ten peste suferinta asezata pe chipul meu si drept raspuns la orice intrebare,am spus “o,n-am nimic! Sunt bine.”

Sunt o actrita buna…merit un Oscar…

“Eu, eu rad si plang

Sa uit cate ziduri ma strang

Simt ca voi plati mai tarziu

Tot ce uit si tot ce stiu

Si aud cum bat….

Clopote albe, clopote negre

Timp de Rai si Iad, in fiinta mea.”

Cum ar fi fost dacă…

O mare parte din viaţa noastră e formată din regrete. Am făcut lucruri pe care nu am fi vrut să le facem sau nu am făcut lucruri pe care am fi vrut să le facem. Oare la asta să se rezume totul? Să trăim o viaţă plină de întrebări, dintre care cea mai mare ar fi: ”Cum ar fi fost dacă”?
Suntem oameni şi căutăm mereu soluţii. Am vrea dacă se poate să luăm decizia cea mai bună, să facem lucrul cel mai înţelept şi să ţinem lângă noi doar persoane care ne gâdilă egoul. Citim cu sufletul la gură articolul care ne spune cum să ne rezolvăm problemele, ascultăm oamenii care ne sfătuiesc cum să trăim o viaţă fără regrete şi mergem până la limita imposibilului.
O facem pe curajoşii. Ne prefacem că ne aruncăm în acest ocean zbuciumat plin de valuri, dar în realitate tremurăm la fiecare adiere. Ne este frică. Ne este frică de noi înşine, de cel de lângă noi, de probleme şi de nereuşită. Ne este frică chiar şi să recunoaştem că ne este frică. Trecem pe lângă provocări ca şi mielul pe lângă lup şi ne agăţăm de fiecare promisiune. Nu îndrăznim să facem lucruri mari pentru că ne temem de schimbări. Nu facem schimbări pentru că ne este frică de eşec. Nu am lăsa totul la o parte pentru un vis ”prostesc” de-al nostru pentru că nu e sigur. Mergem gârboviţi şi apăsaţi de probleme, fruntea este ridată de multele întrebări şi părul albit dinainte de vreme. Ne înăbuşim fiecare emoţie care se presupune că nu ar trebui să o avem, lăsăm ca şansele să treacă pe lângă noi, ca mai apoi, într-un final, să ne punem eterna întrebare: ”Cum ar fi fost dacă…”?

Autumn & wine

Inchin un pahar de vin in cinstea dragostei mele neimplinite si a barbatului pierdut in furtuna de nisip a sufletului meu…

Si sufletului meu naiv ii promit solemn ca nu voi mai lasa dragostea sa il invadeze si sa il distruga.

Si nu imi mai doresc lacrimi de durere,ci doar de fericire…

Si ploile toamnei sa imi spele si ultimele urme de noroi lasate de el in viata mea…

Si vreau sa imi fie bine…doar atat… sa ma vindec…

Supergirls don’t cry

Am plans tot ce a fost de plans…

Vreau sa plec … departe … catre alte tinuturi… catre zile mai bune … unde nu exista durere,lacrimi,chin,dor… unde exista nepasare si suflete ingropate pe veci…

Si totusi,nu imi mai amintesc ultima imbratisare…si nici ultimul sarut…dar sunt fericita ca mangaierile lui raman intacte pe trupul meu…

E groaznica tristetea …

Simturi atrofiate

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

p.s.-Si judeca-ma... in final si tu ai avut rolul tau in schimbarea mea...

Love is all that she wanted
But love was never her friend!

Curajul de a spune ”Te iubesc”

Cuvintele ”Te iubesc” şi ”Iartă-mă” sunt cel mai greu de spus. Dar cele sincere. E greu să recunoşti că ai sentimente speciale faţă de o persoană, mai ales dacă nu eşti sigură că acestea sunt reciproce. E greu să-ţi ceri iertare, să recunoşti că ai greşit.
Dar… ”Te iubesc” are o însemnătate atât de mare. Este o afirmaţie cu o mare încărcătură sentimentală. În general, am observat că oamenilor le este foarte greu să spună aceasta. În special celor care cred că sunt puternici. În special celor care nu doresc să piardă contactul cu realitatea nici măcar o secundă.
Totuşi…nimic nu este mai demn de admirat şi mai frumos decât a avea curajul să îi spuni unei persoane ce simţi pentru ea. De a avea curajul să mergi la acea persoană, să îndrăzneşti să te uiţi adânc în ochii ei şi să-i spui clar şi răspicat ”Te iubesc”. Atât de multe probleme s-ar rezolva pe lume dacă am avea curajul să ne recunoaştem sentimentele şi să le împărtăşim! A spune ”Te iubesc” cuiva nu este o slăbiciune, este un lucru pe care doar oamenii cei mai puternici îl fac!

Frica de sentimente

Am ajuns să ne temem de sentimente. Involuntar sau voluntar, le blocăm şi continuăm să mergem prin viaţă ca şi cum nimic nu ne tulbură. Nu ne tulbură faptul că un copil moare de foame, nu ne tulbură eşecul nostru, nu ne tulbură mizeria, ura, invidia, bârfa. Credem că suntem puternici, că deţinem controlul asupra vieţii noastre. Ne mândrim cu faptul că suntem ”tari”, aproape inumani. Ne temem să permitem inimii să mai simtă lucruri mari, puternice. Stăm ca nişte lupi care îşi pândeşte prada. Astăzi nu mai e la modă omul care trăieşte amalgam de sentimente, care e sensibil la ce e în jurul lui. Nu, la modă e omul care-şi blochează sentimentele, care nu are emoţii şi trăieşte pentru el însuşi. Un egocentric.
Nu. NU! Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-mi iubesc deliberat semenii fără să mă gândesc la eventualele consecinţe şi la viitoarele suferinţe. Vreau să iubesc fără ca inima să-mi fie tot timpul în alertă, ştiind că în următorul moment s-ar putea să fie ciopârţită. Ce curaj mai mare poate fi decât să fii în stare să-ţi asumi sentimentele şi trăirile?