Toti avem o poveste...

Ai observat vreodata ce usor e sa te ascunzi? Ce usor e sa zambesti, cand te doare? Ce usor e sa spui "Sunt bine, nu'ti face griji", cand stii foarte bine ca oricat ai cauta nu vei gasi nici macar o parte din tine care sa fie bine? Ai observat vreodata cat de teama iti e sa te vezi, asa cum esti? Ai observat, oricum, ca adevarul doare. Asa ca minti.

Toti avem o poveste. Toti o prezentam intr'un mod enervant de frumos, cu un zambet larg pe buze, incercand sa convingem ca ce am trait a fost mai frumos decat orice a trait oricine altcineva. Toti stim ca nu e asa. Toti culegem resturile incercand sa facem inca o data un intreg: din ce a fost, din ce e, din ce o sa fie. Toti stim ca nu o sa mai fie cum a fost. Toti inchidem ochii si tanjim dupa o secunda,dupa o zi,dupa o luna, dupa o vara. Toti o faceam atunci, si o facem si acum. Toti risipim timpul, ca sa'l recuperam pe cel care pentru noi a contat cel mai mult. Toti cadem si le spunem altora cat de frumos ne'am ridicat. Toti stim ca de fapt, suntem tot acolo. Toti ne prefacem ca ne e bine. Toti stim ca nu ne e. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...

Toti avem un loc liber. Toti avem o parte din noi care stim ca nu o sa ne'o dea nimeni inapoi. Toti avem un gol care poate ar putea fi umplut de cineva. Toti spunem ca am incercat. Nimeni nu a vrut de fapt vreodata sa lase pe cineva sa ia locul acelui "cuiva". Toti avem un "cineva". Un "cineva" care ti'a aruncat tot in fata si nu ti'a explicat ce sa faci mai departe, "cineva" care te'a dus mai jos decat stiai ca e posibil sa ajungi, "cineva" care a lasat un loc liber, care cateodata il urasti pentru simplul fapt ca te'a transformat fara niciun drept, iar altadata, in timp ce nu te asculti nici tu, ii multumesti ca te'a facut cine esti azi. Toti avem un "cineva" care am pretins ca nu mai e de o mie de ori, acel singur "cineva" pentru care am fost capabili sa dam tot ce am avut, inclusiv pe noi...acel "cineva" care mereu o sa fie mai important decat restul, mai important decat noi. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...

Toti ne trezim intr'o dimieata singuri si ne dam seama ca in ciuda aparentelor, suntem singuri de o perioada buna de timp. Toti ne dam seama ca singura persoana langa care ai vrea sa te trezesti de acum in colo, e persoana care nu mai vrea sa se trezeasca langa tine. Toti spunem ca daca am putea, am schimba lucrurile. Toti am face aceleasi greseli, de dragul vremurilor in care nu contau. Toti am gresit. Toti am cazut. Toti am iubit pe cine nu ne'a iubit. Toti am iertat. Toti inca o facem. Dupa cateva minute, sau dupa citiva ani. Toti inca o facem, exact ca atunci, exact la fel. Toti inca gresim. Toti inca mai cadem. Toti inca iubim. Tot aceeasi persoana. Toti o facem. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...

Asa ca toti preferam sa spunem ca persoana care era atunci, a murit o data cu ce a fost. Toti preferam sa pretindem ca am renascut. Toti ne uitam in oglinda si stim foarte bine ce si pe cine vedem, toti afisam apoi un zambet fortat si o privire care de fapt, nu mai e a noastra de mult; si gata, nu mai doare, nu iti mai aduci aminte. Toti parem fericiti. Toti ne ascundem. Toti spunem ca nu ne pasa. Toti asteptam ce stim ca nu mai vine niciodata. Toti am fost raniti de cineva. Toti ranim pe cineva. Niciodata pe cine trebuie. Toti am fi in stare sa dam tot ce avem pentru cineva. Intotdeauna acel "cineva" ar face acelasi lucru pentru altcineva. Intotdeauna doare. Pe toti ne'a durut. Pe toti ne doare. Pe toti o sa ne doara. Toti stim ca lucrurile nu se schimba de pe o zi pe alta...nu se schimba nici cu lunile, nici cu anii. Toti inchidem ochii si ne ascundem ca niste copii in bratele cuiva care crede ca e singurul. Tuturor ne e rusine pentru asta. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...

Toti avem o poveste...toate povestile pornesc din trecut si par sa tina pasul cu noi, si nu ele sunt cele care nu o fac, noi suntem cei care de fapt, nu suntem capabili sa mergem inainte. Toti traim azi din ce a fost ieri...nu e mai usor, doar ca doare mai putin. Toti ascundem tot. Fata de ceilalti. Fata de noi. Toti suntem niste lasi. Toti suntem niste copii care nu mai pot sa creasca, pentru ca au facut'o prea repede candva. Toti suntem constienti. Nimeni nu admite. Dupa un timp, nimeni nu o mai face...nu ar mai avea absolut nicio relevanta.

Ceva mai mult decat "eu" si "tu", ceva mai putin decat "noi".

Un oarecare drum. Poate un semn, poate nu. Poate o gramada de amintiri, poate ceva mai mult. Poate o flacara, poate mult scrum. Un fel de prezent, cu o esenta tare de trecut, fara niciun viitor - si niciun sfarsit. Multa zapada, si un frig crunt care nu mai conta. Multe glume proaste, prea mult adevar. O piatra aruncata mai tare, sau luata de pe inima. O strangere de mana, poate mai rece ca altadata, poate exact la fel. Alte saruturi, aceleasi buze... Cateva priviri care vorbesc mai mult decat stim. Tot noi. Intr-o alta varianta. Un fel de varianta. Un fel de "noi" - ceva mai mult decat "eu" si "tu", ceva mai putin decat "noi".
Niciun inceput, niciun prezent, niciun viitor, niciun sfarsit? Si totusi...

Cu cortina aia trasa, asa cum e ea, undeva in inima mea, mereu o sa ramai "al meu".

A fost ca un pumn in fata.

A fost ultimul lucru care ramasese nestiut, singurul lucru care putea face totul mai rau decat era, singura rana care nu era deschisa, singurele vorbe care m-au rupt in doua cu adevarat, o data ce le-am auzit.
A fost tot ce speram din tot sufletul sa nu fie, desi undeva, eram sigura ca "asta era".
Mi-am umplut timpul si gandurile cu orice altceva, m-am mintit singura, m-am obligat sa uit ca stiu tot ce stiam. Am facut toate greselile fatale care le puteam face fata de mine, ca sa imi pastrez increderea in tine, in noi. Am avut intotdeauna incredere in tine, in noi...uite unde m-a adus.

Cum am putut sa lupt?!?

Vroiam sa te cunosc asa cum nu mai erai.

Imi aduc aminte vag de barbatul pe care il iubeam. Uneori imi spun altii, imi zambesc asa, tampit, ca unui om de care iti e mila ca a suferit un accident si si-a pierdut memoria. Am fost luata de mana si zguduita, la un moment dat - mi s-a spus "Nu mai stii,? Il iubeai cu totul, ca n-aveai altceva". Nu mai stiu, nu mai stiu...
Cred ca te iubeam candva, poate pentru lumina care mi-o instalai in suflet, cind te tineam de mana intr-o camera, afara se facea vara din iarna si zi din noapte. E foarte posibil sa te fi iubit penru ca pierdeam notiunea timpului, stand acolo langa tine, ametita de cuvintele tale care pentru mine nu aveau niciun inteles, nu stiam ce spui, ce vrei, si asta ma tinea acolo, ma gandesc...nebunia mea, ideea ca as putea intr-o zi sa te inteleg, si tu, ai putea intr-o zi sa-mi gasesti un loc.
Nu stiu cum am putut sa uit atatea lucruri, ma simt prost ca m-ai ranit atat de tare incat a trebuit sa uit cum te vedeam, cum te stiam, cum te simteam si cand nu erai.
Mi s-a spus ca te adoram si ma luptam mult, pentru un fel de zeu al sufletului si spiritului meu, si eu am ras...iar mi-au aruncat privirea aia plina de mila. Fiinta asta care isi imprastie iubirea in o mie de suflete nu putea fi zeul meu, barbatul meu, eu nu puteam lupta pentru asa ceva.
Am stat, din cauza lor si a cate mi-au spus, zile intregi cu poze si notite in mana, incercand sa inteleg cine eram si cine nu ai fost.
Mi-au mai spus de atunci multe lucruri, mi se povestesc fragmente din captiloul nostru destul de frecvent, probabil ei ma privesc la fel, dar mila o simt eu acum, uitandu-ma la ei... Ei nu stiu ca esenta sulfetului meu, motivul luptei fara nicio limita, barbatul care imi impletea gand cu gand, si ...baiatu` asta despre care imi vorbesc ei, in necunostinta de cauza, si iti poarta numele, nu vad de ce...nu e aceeasi persoana.
Prostii. Ei nu stiu...eu stiu, eu cred, eu...nu poate fi altfel. Al meu erai altul. Te iubeam, altul, asta imi amintesc, te iubeam...

"Tu, am impresia, nici nu observi

Cu ce iubire te pastrez în mine, 

Pe inima te port, te duc pe nervi, 

M-ai prefacut în cioburi si ruine.

[...]

Promite-mi ca pe celalalt tarâm

Ne vom vedea cu niste ochi de gheata

Atâta timp cât nu ne hotarâm

La scurta despartire de o viata. "

(Buna varianta rea - Adrian Paunescu)

Tot.

 Oamenii spun ca vor fericire. De unde stiu oamenii ce e fericirea? De unde stiu ca e ceea ce vor?

Nu stiu, dar asa numesc eu sentimentul ala perfect. Asa numesc setimentnul dupa care tanjesc toti, asa numesc eu iubirea si asa numesc implinirea. Eu nu vreau fericire, vreau sa zambesc, sa zambesc cu tot sentimentul pe care il pot pune intr'un zambet, vreau sa zambesc fara motiv.Nu vreau sa raman singura niciodata, vreau sa sa gasesc o persoana care sa ma poata face sa rad cand voi sa plange, sa ma poata face sa devin involuntara intr'o secunda si apoi sensibila, vreau sa gasesc o persoana care sa ma faca sa ma simt atat de perfect cum nu va mai putea nimeni altcineva. Vreau sa tip de fericire, vreau sa visez si sa stiu ca nu traiesc in amagiri sau sperante, vreau sa stiu ca realitatea e la fel de buna ca in visele lor. Vreau iubire, asta e tot ce vreau de fapt. Vreau vise implinite, vreau sa tremur la orice atingere ca si cum ar fi prima oara, vreau sa traiesc asa cum isi doresc ceilalti, vreau sa nu imi pese de nimic altceva, vreau o viata perfecta care sa se bazeze pe o alta persoana. Vreau sa existe cineva care sa insemne totul, vreau sa simt ca sunt iubita si sa iubesc. Vreau sa ma trezesc dimineata cu un motiv si seara sa adorm stiind ca a doua zi ma voi trezi pentru acelasi motiv. Vreau sa iubesc, sa simt cum e sa dai tot si sa primesti tot. Vreau sa stiu cum e sa nu simti durere, vreau sa stiu cum sa nu iti pese de aproape nimic in rest,vreau incredeere.Vreau sa imi iubesc viata, vreau sa dau exemplu altora, vreau sa vina altii la mine si sa imi zica "ai o viata perfecta!" . Vreau tot si cind o sa am o sa ma consider fericita..Pina cind tinjesc si eu dupa unele lucruri elementare,pe care altcineva poate le detine din surplus.Stiu ca am fost mereu o persoana severa,stricta,n-am fost prea buna intotdeauna si nu merit foarte mult.Dar,nici nu cer.Vreau si eu un pic de afectiune,de intelegere,si cel mai important vreau sa am alaturi mereu un umar pe care ma pot sprijini si sa am cui ma plinge de greutati,ca am si eu probleme,nu??!Sunt si eu sensibila,doar sunt FEMEIE!!!Citeodata simt mult lipsa a ,,cuiva" cui i-as putea spune cit de putin din ce ma doare.Ma simt singura cind vad persoanele de alaturi mereu impreuna cu o persoana careia i-ar putea spune tot,pe care se poate baza oricind.Ma afecteaza intr-un mod sigur asta.Ma simt solitara,singuratica.Parca am tot,dar nu am nimic.A fi sau a nu fi??Si fericirea nu e cariera asta naibii in care investesti toti anii frumosi din viata...Fericirea e un zimbet mereu linga tine,e un suflet cald si bun care te va sprijini mereu,care te va iubi si pentru care ai fi in stare sa-ti dai viata.Cit as vrea sa le am.M-as declara cel mai bogat om de pe pamint,si banii nimanui nu mi-ar putea intrece bogatia.Da' nu am,sunt aceeasi in continuare cu un suflet de  o saracie lucie,si spuneam odata ca nu am mania asta de imbogatire,dar nu vreau sa cred ca o sa ramin asa.Vreau sa gasesc acea fericire.O sa incerc,daca nu e tirziu inca...Gata,nu mai scriu ca ma da plinsul acus,si eu din pacate n-am pe umarul cui plinge....Noapte buna!!

Visele devin realitate.

Mi-am dat seama ca nu mai am visele mele, pur si simplu. Sunt ale mele si parca al unei "lumi" intregi de fete care viseaza cu ochii deschisi sau inchisi, exact aceleasi lucruri.
Toate visam ca intr-o zi o sa apara el, care nu o sa fie ca toti ceilalti. Un el, care ne schimba viata si transforma binele nostru, intr-un prea bine cu care nu suntem osbisnuite. Visam sa avem acel motiv pentru care te iau fiorii la 6:30 cand suna ceasul, inca de 3 ori in timpul zilei si o data seara inainte sa adormi. Visam sa gasim un el care ne saruta in mijlocul strazii si nu ne lasa sa mergem, care stie ca ne place sa fim "muscate" de par chiar daca ne revoltam. Un el din cauza caruia toata lumea ne spune "Esti enervant de fericita!". Un el care ne canta tot timpul, fie ca stie sau nu sa cante. Visam la un el care macar o data ne spune "esti tot", sau "eu te iubesc mai mult", chiar daca nu e asa. Un el care ne scoate la plimbare seara, chiar daca ploua de ceva vreme si n-o sa se opreasca curand. Un el care ne tachineaza pana nu mai putem, si apoi doar rade si ne face fraiere.  Un el care ne strange prea tare in brate. Un el care sa apara intr-o zi de primavara, cand pe cer nu e niciun nor, cand vantul nu bate, urmata apoi bineinteles de o noapte cu luna plina. Acel el, din cauza caruia, cateodata, inima ne bate mult mai repede, iar altadata ni se taie respiratia. Un el mereu imprevizibil. Un singur eldintre toti, care nu isi incalca promisiunile. Un el care sa fie putin gelos, dar nu prea gelos, putin posesiv, dar nu prea posesiv, sa ne sune in fiecare zi, dar nu de prea multe ori, care sa fie romantic, dar nu prea romantic. Un el care daca nu le are pe toate, sa ne faca sa simtim ca tot ce are, e al nostru. Singurul el care ne face sa zambim de fiecare, dar de absolut fiecare data cand ne saruta, cand ne prinde de mana, cand ne strange in brate, sau cand pur si simplu, la randul lui, zambeste. El, care ne-a reinvatat sa iubim, desi o declarasem misiune imposibila. Doar un el, care sa ne iubeasca -nu, pe bune, sa ne iubeasca.
Exact asta visam toate, am facut-o mereu.
A, da! Eu am vazut cu ochii mei ca se poate - visele devin realitate :).

Mai apoi, cand visele se sting, le spunem tuturor, si noua, ca tot ce mai visam e ca dupa ce el pleaca, sa ne ridicam exact acolo unde eram inainte sa apara, fara nopti pierdute, fara zile inutile, fara aceeasi inima facuta bucati, iar.
Adevarul e ca noi inca mai visam de fapt ca el sa nu plece niciodata.

Aceeasi nepasare?

Astazi mi-am amintit de tine. Mi s-a facut frig brusc si involuntar, m-am incruntat.
Cel mai mult ma intriga politetea cu care imi vorbesti cand ai ocazia, si respectul pe care inca mi-l porti. Ideea ca iti lipsesc si ca ma iubesti, ma amuza insa copios.
In momentele in care sunt de acord sa iti raspund si sa te las sa stii "ce mai e cu viata mea", daca "sunt bine" si daca "sunt iubita", imi spui din ce in ce mai des "Eu stiu ca ma urasti". Si din toate tampeniile aberante care le poti gandi sau spune, asta este una dintre cele mai penibile. Dragul meu, realizez ca nu esti constient de asta, dar ca sa te urasc, as avea nevoie de atata timp, atata energie, atatia nervi, atatea amintiri, ar trebui sa imi pese, daca nu pentru ce esti azi pentru mine, cel putin pentru ce erai candva - credeam ca ai inteles demult faptul ca (da, am fost) nu mai sunt si nici n-am sa mai fiu vreodata cea care sa investeasca sau mai bine spus sa iroseasca atatea in tine.

Nu imi pare rau ca, demult, la randul meu, am fost eu cea aruncata in bratele/timpul tau, si pentru o perioada, chiar si in viata ta. Regret insa nespus ca de fiecare data cand ma uitam in ochii tai, o faceam parca tinandu-i pe ai mei inchisi - regret ca am realizat mult prea tarziu ca as fi putut sa te citesc,ca erai atat de simplu…

Tii minte ultima noastra convorbire in primavara aia rece,stupida si nustiu cum sa-i mai zic? Tii minte ce mi-ai spus in soapta, aruncandu-mi zambetul ala care pe atunci credeam ca "mi-l arunci" doar mie? Mai tii minte ca apoi m-ai luat in brate, si mi-ai spus ca "Intr-o zi asa o sa imi spui si tu mie"?.

Ei bine, exact asta fac: Din tot ce scriu, iubitule, reiese atat de bine/ Aceeasi nepasare, de oameni, si DE TINE.

promisiuni de uitat...

Mai are sens sa spunem lucruri carora le dam viata fara sa folosim macar vreun cuvant? Mai are sens oare sa imi spui cat de mult iti doresti sa fiu a ta? Mai are sens sa iti spun ca mi-as dori sa iti cedez? Nu, din fericire am invatat amandoi limba asta, pe care o vorbim atat de bine incat e absurd sa credem ca nu putem sa ne transmitem unele lucruri fara sa deschidem macar gura. De fapt, gura intre deschisa iti spune si acum ca as vrea sa ma saruti... avem limbajul nostru pentru orice. Pentru saruturi, pentru mangaieri furise,pentru a  visa impreuna. Dar nu ne avem unul pe altul. Tu apartii poate alteia, iar eu nu o sa fiu vreodata a ta. Din ambitie. Mandrie. Orgoliu. Spune-i cum vrei. Esentialul e unul: nu putem sa ne avem. Sa ne apartinem. Sa fiu eu a ta si tu doar al meu. E trist ca ne confundam reciproc. Eu zic ca tu esti de fapt altul. Tu spui ca eu sunt alta. Stim adevarul, ne e frica sa il rostim. Ne e frica sa il silabisim pentru ca asta ar insemna sa ne spunem adio. Si nu vrem. Nu vrei. Nu vreau. Chiar daca stiu ca nu duce nicaieri drumul asta. Chiar daca stiu ca nu se vor aprinde beculete de craciun pe drumul asta. Chiar daca nu ne vom tine de mana pe drumul asta. Cel putin, noi nu ne mintim. Nu ne promitem lucruri pe care stim ca le-am arunca la gunoi cu prima ocazie. Nu ne promitem luni, ceruri, stele si intinderi verzi. Iti promit doar ca nu voi fi a ta. Iti promit ca ma voi gandi la tine pana cand imi voi da seama ca e in zadar si voi uita sa o mai fac. Iti promit ca iti voi zambi asa cum iti place tie de fiecare data. Iti promit ca te voi lasa sa imi saruti fruntea si pleopele in fiecare zi. Iti promit ca imi voi dori mai mult. Tu promite-mi ca vei tine minte toate astea. Restul, promite-i-le ei. Minte-o pe ea. Iubeste-o pe ea. Doreste-o pe ea.

Ieri le-ai facut oricum pe toate pentru mine. De cateva zile cred ca simti ca ma pierzi. De cateva zile, si eu stiu ca ma vei pierde. Ne asteapta ceva timp in care avem timp suficient sa ne uitam. Cunoscandu-ma pe mine, stiu ca o voi face. Stiu ca la final iti voi zambi fara sa imi mai doresc sa ma saruti. Fara vreun subinteles. As vrea sa ma invingi. Sa imi invingi mandria si sa ma ai intr-un final. Sa imi frangi orgoliul si sa nu ma lasi sa te uit. Sa imi spui sa repet ca vreau sa fim doi pana mi se va intipari in minte. Sa ma convingi ca avem un viitor si eu sa incep sa te cred. Sa ma minti spunandu-mi doar adevarul. Sa rad in bratele tale asa cum o fac acum de la distanta. Sa fiu eu doar alaturi de tine.

Dar vor trece cateva luni... in care te voi uita... in care orgoliul va invinge. IAR.